Planul perfect al Creatorului pentru om în grădina Edenului a fost încununat prin inaugurarea instituției căsătoriei, un cadru bine definit în care omul să aibă parte de bucuria și confortul vieții împreună. Dumnezeu văzuse că „nu e bine ca omul să fie singur”. Pentru că avea în vedere încununarea creației cu ceva superior tuturor celor create în primele 5 zile, la final Dumnezeu creează ceva unic. În loc să poruncească – așa cum s-a întâmplat în primele cinci zile ale creației, când toate au luat ființă la porunca lui Dumnezeu – sau să ia țărână și să modeleze o tovarășă de viață – așa cum făcuse în cazul lui Adam, Creatorul a extras din primul om „materia primă”, pe care a modelat-o în ceva unic, dar complementar cu ființa originală.
De fapt, acesta era doar încă un aspect prin care chipul lui Dumnezeu era reflectat în ființa umană, fiindcă autorul cărții începuturilor ține să ne amintească de două ori că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu: prima dată, la crearea lui Adam, iar a doua oară, la crearea Evei. Pentru că în ființa Sa, Dumnezeu este Tată, Fiu și Duh, într-o armonie desăvârșită, Dumnezeu a afirmat că nu este bine pentru purtătorul chipului Său să fie singur. De la început, Biblia subliniază nevoia de părtășie.
Dumnezeu știe că omul poate să devină și să realizeze cel mai mult câtă vreme trăiește în comuniune cu alții, construind relații sănătoase, dăruind și primind, descoperind și învățând mereu în această interacțiune.
Instituind familia încă din grădina Edenului, când păcatul nu era prezent în lume, Dumnezeu a arătat că această instituție se încadrează în „voia Lui cea desăvârșită”, fiind deasupra mofturilor sau pretențiilor societății aflate mereu în schimbare.
Păcatul avea să deformeze în mod profund chipul lui Dumnezeu în om, și implicit, relațiile interumane. Chiar în prima familie, după cădere, lipsa de încredere și învinovățirea reciprocă au semnalat faptul că urma o călătorie furtunoasă. Nu mai era niciun secret că, odată cu depărtarea de Dumnezeu, păstrarea unor relații corecte devenise un deziderat greu de atins. După alungarea din Eden, prima familie se confruntă cu invidia dintre copii, soldată cu prima crimă din istorie.
Totuși, familia continuă să existe și să se bucure de girul Creatorului , care „urăște despărțirea în căsătorie”, însă obstacolele pe care le are de înfruntat în această lume căzută sunt tot mai multe. Distruse au fost autoritatea și ordinea așezată de Dumnezeu. Rolurile au fost adesea inversate și soții au început să adopte poziții de rivalitate. Fidelitatea și legământul căsniciei au devenit relative la interesul de moment al oamenilor. Calitatea relațiilor în căsnicie devine tot mai greu de păstrat în condițiile în care tot mai puțini văd în comuniunea dintre soți o reflecție a chipului lui Dumnezeu în om.
Deși unul dintre scopurile cu care Dumnezeu a creat familia a fost să alunge singurătatea, căderea a generat un paradox dureros: singurătatea în doi. Două persoane se unesc în legământul căsătoriei , împărtășesc același cămin, același nume de familie, aceiași copii și averi, dar emoțional și relațional, pot fi distanți și reci ca niște străini.
Singurătatea în doi poate fi mai dureroasă decât divorțul sau infidelitatea. Familia ar fi trebuit să fie antidotul pentru singurătate, o sursă a echilibrului emoțional, locul în care fiecare se încarcă sufletește și primește afirmare. Însă când fiecare își protejează interesul și alege în ce măsură se mai deschide față de celălalt și cât loc lasă pentru reciprocitate, singurătatea se strecoară în cadrul relației și o macină din interior.
Pentru familia creștină, singurătatea în doi este o reală provocare. Cei mai mulți credincioși sunt atenți și au un respect deosebit pentru aspectele care țin de moralitate și fidelitate, astfel că niciodată nu ar intra într-o relație extraconjugală. Evident, păcatul imoralității este de o mare gravitate și a fost pe bună dreptate trecut între păcatele capitale.
Dar suntem datori să arătăm lumii că singurătatea în doi este un defect care nu se încadrează în planul lui Dumnezeu pentru familie. Acesta este cusurul care poate fi imputat multor căsnicii creștine, cupluri în care nu a reușit „sudura”. Sunt căsătoriți, sunt fideli, dar fiecare este pe cont propriu.
După o perioadă frumoasă de curtare și de câștigare a încrederii, în viața de căsnicie se pot instala mai repede decât am crede indiferența sau egoismul.
Cuplurile creștine au o misiune specifică: să cultive în mod expres prietenia și spiritul de sacrificiu.
Prietenia
Dragostea înseamnă să te bucuri și să fii cunoscut de persoana iubită. Fiecare om este un univers în sine și nimeni nu trebuie să aibă acces în acest univers mai bine decât soțul sau soția. Dorința de a cunoaște este inerentă fiecăruia dintre noi, însă mulți cunosc o sumedenie de informații despre lumea din jur, însă nu au habar ce se petrece în inima soțului sau a soției. O astfel de căsnicie nu Îl onorează pe Dumnezeu și nu aduce împlinirea.
Fiecare soț sau soție trebuie să cunoască aspirațiile cele mai înalte, temerile cele mai profunde, luptele și zbaterile interioare ale celuilalt. Ce este important pentru tovarășul de viață? Comuniunea la nivel emoțional se cultivă ascultând și acționând în consecință. Aceasta este „căsătoria inimii”. În acest punct intervine și cel de-al doilea element:
Spiritul de sacrificiu
Toți se căsătoresc având în minte și pretenț i i sau așteptări egoiste. Antidotul la egoismul naturii umane este dragostea după modelul divin. Ea nu pretinde, ci mai întâi se dăruiește. Prin definiție, Dumnezeu a dat. Dragostea divină nu se resemnează când vede răul și nici nu se răzbună. Ea este preocupată să înțeleagă sentimentele celuilalt și apoi se sacrifică, adică părăsește zona de confort, scuzele și trece la acțiune, așezându-l pe celălalt pe primul loc, așa cum era în perioada de curtare.
Toți suntem chemați să cultivăm cu grijă și să aprofundăm relațiile din căsnicie, astfel încât unirea să facă într-adevăr din doi unul.