Un avertisment pentru cei care zidesc Biserica (1Cor. 3:10-15)
În articolul precedent ne-am oprit asupra secțiunii din 1Cor. 3:5-9, în care Apostolul Pave l deconstruiește sistematic înclinația corintenilor de a se constitui în tabere rivale care fragmentează biserica, periclitând grav unitatea și misiunea ei. Corintenilor li se reamintește că „vedetele” de care sunt atașați credincioșii sunt de fapt „slujitori” care desfășoară o act ivi tate complementară, în slujba lui Dumnezeu și în folosul credincioșilor. Biserica însăși este descrisă de Apostol cu ajutorul a două metafore din universul obișnuit: ogor și clădire.
În secțiunea 3:10-15, asupra căreia ne oprim în articolul de față, Apostolul explicitează metafora clădirii, folosind termeni luați din domeniul construcțiilor: „meșter ”, „temelie”, „a zidi”, „lucrare”. Din același registru de imagini face parte și seria celor șase „materiale” date ca exemplu în v. 12 („aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, paie”). Trei dintre ele, cu valoare intrinsecă, au capacitatea de a rezista probei focului. Celelalte trei, care nu au valoare, sunt mistuite de focul judecății.
Un element nou în această secțiune îl constituie avertismentul din v. 10 („fiecare să ia seama”), care marchează o schimbare de ton. Dacă în prima parte a capitolului Pavel a adoptat un ton descriptiv, în partea a doua va apela frecvent la modul subjonctiv („nimeni să nu se înșele”; „să se facă nebun”, v. 18; „nimeni să nu se laude cu oameni”, v. 21), marcând o intensificare a dimensiunii exortative a secțiunii.
Deși în cap. 3 Pavel va insista asupra caracterului complementar al slujirii, dând ca exemplu colaborarea dintre el și Apollo, Apostolul nu ratează ocazia de a face o recapitulare a istoriei înființării bisericii din Corint. Judecată strict cronologic, lucrarea lui Pavel este anterioară („eu am sădit…”, „am pus temelia”) celei desfășurate de Apollo. În cazul de față, apelul la istorie este neutru. În alte contexte, însă, Apostolul invocă ideea de „anterioritate” pentru a-și reafirma autoritatea asupra comunității (le pune în vedere corintenilor că „i-a născut prin Evanghelie” și că „nu de la ei a ieșit Cuvântul lui Dumnezeu”).
În acțiunea sa de așezare a temeliei, Pavel a acționat ca un „meșter-zidar înțelept”. Gr. architéktōn (de la care derivă și termenul modern „arhitect”) se referă nu la un meșter în general, ci la acela care este pus „șef de lucrări” peste un șantier. Folosirea adjectivului „înțelept” nu este întâmplătoare, ci îndeplinește două funcții. Pe de o parte, racordează această secțiune la tema înțelepciunii (care a dominat capitolele anterioare), iar pe de altă parte servește ca termen de contrast. Pavel, spre deosebire de cei care dezbină biserica prin atitudinile lor partizane, dă dovadă de înțelepciune, fiindcă face din Hristos temelia comunității. Unii comentatori văd în subtext o referire polemică la tabăra lui Petru, care folosea Mat. 16:18 („tu ești Petru, și pe această piatră…”) pentru a-i acorda lui Petru un rol supradimensionat în viața comunității din Corint. Dat fiind tot ce știm despre franchețea lui Pavel, ipoteza „aluziei petrine” nu este prea solidă.
Pentru a descrie ceea ce urmează după așezarea temeliei, Pavel folosește în mod repetat verbul epoikodoméō, care înseamnă „a zidi peste”. Deși ar fi putut folosi verbul oikodoméō, Apostolul alege un derivat care să facă mai evidentă relaț ia strânsă dintre temel ie (Hristos) și materialele folosite în procesul de construcție. Tonul grav al v. 10 („fiecare să ia seama”) se prelungește în v. 11, care Îl prezintă pe Hristos ca temelie a Bisericii. Această temă este înrudită cu ideea că Hristos este „piatra din capul unghiului” (Mat. 21:42; Fapte 4:11; Ef. 2:20). Deși Apostolul folosește modul indicativ („nimeni nu poate pune o altă temelie”), este limpede că af irmația are valoarea unei interdicții. Așa cum am arătat mai sus, materialele de construcție enumerate de Pavel sunt de două feluri: unele sunt valoroase, iar altele sunt fără valoare și perisabile. Lemnul, fânul și paiele sunt materiale nedemne de a fi folosite pentru construcția unui templu. Edificiul ridicat cu ajutorul lor ar fi unul precar, incapabil să treacă proba judecății.
Subdiviziunea finală a secțiunii 3:10-15 este dominată de termenii „lucrare” și „foc”, folosiți în mod repetat. Tematic, textul capătă o vădită coloratură eshatologi că. Aceas tă dimensiune este anunțată de substantivul „Ziua” (i.e. Ziua Domnului; cf. Amos 5:18), dar și de termeni precum phanerós („vizibil”) sau apokalýptō („a dezvălui”). Ca orice bun iudeu, Pavel știe că realitatea nu se reduce la dimensiunea ei vizibilă. Multe lucrări au o înfățișare atrăgătoare, dar în substanța lor sunt diferite. Adevărata natură a lucrurilor devine vizibilă în Ziua de pe urmă, când Dumnezeu supune lucrarea omului la proba focului. Deși verdictul judecății divine a fost deja proclamat asupra întregii realități, la Cruce, pentru creștini urmează evaluarea făcută de Dumnezeu la finalul istoriei. Această evaluare este descrisă de Pavel cu ajutorul verbului dokimázō („a proba”, „a testa”, „a evalua”), folosit și în 11:28, atunci când autorul îi invită pe credincioși să se evalueze înainte de a lua parte la masa Domnului.
Deși comentatorii au fost tentați să spiritualizeze cele șase elemente din v. 12, atribuind fiecăruia o anumită semnificație, este limpede că pe Pavel îl interesează doar mesajul de ansamblu: zidirea bisericii se poate face numai în două moduri: fie în mod înțelept, cu o viziune sănătoasă și cu valori care rezistă examenului sever al lui Dumnezeu, fie în mod nechibzuit, cu non-valori și cu motivații greșite, care nu vor trece testul judecății finale. Lucrătorii din prima categorie vor fi răsplătiți (cf. 3:8), iar cei din a doua categorie vor ieși în pierdere (gr. zēmiōthḗsetai, EDCR „își va pierde răsplata”).
Versetul 15, care prezintă imaginea dezolantă a unui lucrător care își vede lucrarea făcută scrum, ne ajută să înțelegem de ce Pavel a început secțiunea cu un avertisment (v. 10). Multă cerneală s-a vărsat pentru comentarea segmentului final al v. 15. Ce înseamnă că „el va fi mântuit, dar ca prin foc”? Unii comentatori au presupus că Pavel face referire la un soi de foc purificator, ipoteză care a devenit apoi baza doctrinei catolice despre Purgatoriu. Pavel însă nu are în vedere o asemenea purificare postmortem. Scopul lui este să-i conștientizeze pe corinteni că, deși toți credincioșii au ca numitor comun mântuirea primită în dar prin Hristos, ei sunt departajați de maniera în care continuă să zidească deasupra, pe temelia care este Hristos. Imaginea omului care scapă cu viață dintr-un edificiu mistuit de flăcări nu a fost zugrăvită de Apostol ca răspuns la întrebarea corintenilor „dacă mântuirea se poate pierde”, ci pentru a-i invita să-și examineze motivațiile profunde ale lucrării de zidire a bisericii.