Repere biografice
Menno Simons s-a născut în 1496, în familia unor fermieri din Witmarsum, Olanda. Despre educația lui Menno Simons nu se știu foarte multe lucruri. A studiat cel mai probabil la școala de pe lângă mănăstirea din Bolsward, din apropierea casei sale. Învățase destul de bine latina și era capabil să citească puțin în greacă și ebraică. Avea o aplecare specială spre Părinții Bisericii precum Tertullian, Ciprian sau Eusebiu. Însă, după cum va recunoaște mai târziu, nu a citit Biblia decât la doi ani după ce a fost ordinat ca preot, deși, fără îndoială, cunoștea părți din ea, datorită folosirii textelor biblice în liturghia catolică.
Simons a fost hirotonit preot în martie 1524, la vârsta de 28 de ani. În timpul cât a fost preot, el s-a achitat de toate sarcinile care intrau în atribuțiile unui preot de țară. Însă în același interval de timp, o bună parte a vieții sale și-a irosit-o cu preocupări ușuratice, precum beția și jocul de cărți.
Trăsăturile de lider ale lui Menno se puteau observa destul de ușor din relațiile pe care le întreținea cu oamenii din jurul său. Era apreciat, respectat și ascultat chiar și de bărbații mai în vârstă, iar aceste lucruri l-au făcut să-și câștige o poziție onorabilă în societate.
Însă situația lui avea să se schimbe radi-cal. După ce a slujit ca preot mai bine de o decadă, Menno Simons a renegat Biserica Catolică pentru a li se alătura anabaptiștilor. Astfel, el a renunțat la poziția sa respectabilă, cu toate beneficiile ei, în favoarea unei vieți de „eretic” repudiat. A fost botezat, probabil, la începutul anului 1536, după care a fost ordinat prezbiter de către Obbe Philips. În primii patru sau cinci ani de slujire, Menno a trăit și a lucrat la Groningen, unde s-a și căsătorit cu Gertrude. Alături de Gertrude are trei copii, dar soarta fostului preot devine din ce în ce mai complicată, fiind nevoit să se mute din loc în loc din cauza persecuției.
Menno Simons se unește mai apoi cu Iacob Hutter, fondatorul huteriților, și împreună resping acțiunile grupului anabaptist radical din Münster. Ei și-au îndrumat enoriașii spre o întoarcere la principiile Noului Testament: simplitate, sobrietate, sărăcie și blândețe, militând totodată pentru pacifism.
După o viață de alergare și dispute nedorite, Simons și-a petrecut ultimii ani din viață într-o relativă siguranță, sub protecția baronului Bartholomew von Ahlefeld, la Wüstenfelde. La 66 de ani, după o scurtă perioadă de boală, starea lui Menno Simons s-a înrăutățit, iar la 31 ianuarie 1561 trece în veșnicie, fiind îngropat în grădina casei sale.
Repere teologice
Teologia lui Menno Simons, la fel ca cea a celorlalți reformatori, a fost una circumstanțială, adică s-a dezvoltat în contextul implicării sale active în viața Bisericii. Chiar dacă nu a reușit să dezvolte o teologie sistematică, a scris cu înflăcărare peste douăzeci și cinci de cărți și tratate, alături de alte imnuri, scrisori și meditații, majoritatea izvorând din propria sa confruntare cu textul Scripturii.
Perspectiva pe care o îmbrățișează Menno este cea anabaptistă, cu unele ajustări pe care le face acolo unde înțelegerea lui din Scriptură era diferită. În cele ce urmează, vom trece în revistă principalele teme ale teologiei întemeietorului Mișcării menonite.
Mântuirea se obține prin har, nu prin fapte; ea este un proces interior și începe cu convertirea, care necesită la rândul ei credința și pocăința. Inima omului trebuie să fie străpunsă și mișcată de Duhul Sfânt cu putere de regenerare, înnoire și însuflețire. Simons respinge ideea predestinării, argumentând că aceasta atentează la bunătatea lui Dumnezeu și că este o scuză pentru cei firești de a continua să trăiască în păcat.
Rolul Cuvântului este unul decisiv pentru întreaga gândire a lui Simons. El și-a alcătuit întregul său plan de reformă pe autoritatea Bibliei. Îi îndemna pe ascultătorii și cititorii săi să nu se bazeze pe vechile tradiții, pe decretele papale sau pe poruncile imperiale, ci doar pe Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce Scriptura nu poruncește explicit nu trebuie păstrat și urmat.
Biserica adevărată este compusă din membri născuți din nou, care își asumă de bunăvoie viața de ucenicie și trăiesc în dragoste frățească. Pentru ca o biserică să fie recunoscută drept Biserică adevărată, aceasta trebuie să aibă șase trăsături esențiale: „(1) o doctrină curată și nealterată; (2) folosirea biblică a sacramentelor; (3) ascultarea de Cuvânt; (4) dragostea frățească neprefăcută; (5) mărturisirea îndrăzneață a lui Dumnezeu și a lui Hristos; (6) oprimare și încercări din pricina Cuvântului Domnului.” (George 2017: 299).
Botezul trebuie administrat doar credincioșilor maturi, care își pot mărturisi public credința în Hristos. De aceea, cei care au devenit credincioși, dar fuseseră botezați în pruncie, trebuiau rebotezați. Argumentele lui Simons pot fi rezumate astfel: „(1) Credința nu vine după botez, ci botezul vine după credință. (2) Copiii nu sunt capabili de credință și pocăință și nu trebuie botezați. (3) Botezul reprezintă inițierea publică a credinciosului în viața de ucenicie radicală.” (George 2017: 300-301)
Concluzii
Menno Simons o a reușit, prin viziune și o inițiativă exemplară, să aducă un suflu nou Mișcării anabaptiste. A condus această comunitate spre un devotament real față de Hristos și a implementat perspectiva unei biserici curate, neîntinate de lume. După moartea sa, „frații” au început să fie cunoscuți deja sub numele de „menoniți”.
Bibliografie selectivă
Timothy George, Teologia reformatorilor, Oradea, Casa Cărții, 2017.
Michael Reeves, Flacăra nestinsă: introducere în Reformă, Oradea, Făclia, 2011.
Erwin W. Lutzer, Reforma și întoarcerea la Evanghelie: un model pentru Biserica de azi, Oradea, Casa Cărții, 2017.
Mark A. Noll, Momente cruciale din istoria bisericii, Oradea, Casa Cărții, 2020.
