Informare|

În spațiul evanghelic românesc, libertatea religioasă și de conștiință nu a reprezentat o preocupare majoră nici în aria reflecției teologice, nici în cea a efortului misionar, deoarece libertatea religioasă a devenit o valoare subînțeleasă a societății

românești după căderea totalitarismului comunist. Locul psihologiei penitenciare cu care opera vechiul regim a fost luat de avântul visător al unei societăți fascinate de idealul democrației avansate, concretizat societal în Oc­ci­dentul prosper.

Criza globală a Pandemiei, însă, ne-a pus și pe noi, evanghelicii români, în fața unei situații nemaiîntâlnite în istoria ultimului secol: puterea statală, garantul libertății religioase de care ne-am bucurat din plin în ultimele trei decade, a limitat acum această libertate prin suspendarea temporară a uneia dintre componentele ei pivot – participarea la slujbele religioase publice. Promptitudinea cu care autoritățile statului au adoptat și aplicat măsurile restrictive au avut un efect năucitor asupra mediilor evanghelice românești, complet nepregătite mental și strategic pentru un asemenea scenariu socio-religios. Drept urmare, atitudinile adoptate au pendulat impetuos, lovind ambele extreme ale spectrului: de la dezorientarea inertă a celor împăcați cu situația, la verva agitatorică a celor cu nervul apocaliptic hipersensibil. Întrebarea fundamentală, exprimată printr-o decon­cer­tantă varietate de frazeologii și tonalități, era: Cum ne raportăm adecvat la puterea de guvernare, atunci când ea ne limitează, fie și numai temporar, libertatea religioasă?

De aceea, în rândurile de mai jos, propun o reflecție frugală asupra a două texte neotestamentare, pentru a decanta câteva ade­văruri biblice fundamentale privitoare la importanța libertății religioase pentru relația dintre Biserică și puterea de stat. În felul acesta vom observa implicațiile acestei dinamici nu doar la nivelul exercițiului democratic al prevalării de libertăți, ci, mai mult, la nivelul teologic al împlinirii voii divine de către ambii actori implicați.

  1. Sacralizarea puterii politice în tradiția Răsăritului creștin

Evenimente precum convertirea la creștinism a împăratului Constantin, Edictul de la Mediolanum (313), prin care creștinismul a devenit religie permisă, și decretarea creștinismului ca religie de stat de către împăratul Teodosie în 380 au făcut ca puterea imperială să fie percepută de Biserica din Răsărit ca o imagine terestră a domniei divine. Relația dintre puterea spirituală și puterea politică evoluează către o subordonare a primeia față de cea de-a doua. Drept dovadă, la doisprezece ani după edictul de la Mediolanum, Conciliul de la Niceea (325) este convocat nu de episcopi, ci de împărat.

Viziunea politică a Răsăritului creștin a fost aceea a unei armonii între puterea spirituală și puterea politică, cunoscută drept perspectiva „simfoniei”. De aceea, în această parte a lumii s-a încercat adesea unirea simbiotică a puterii politice cu creștinismul, pentru continuarea tradiției Imperiului Roman de Răsărit. Începând cu epoca lui Constantin cel Mare, creștinismul răsăritean a sacralizat figura Împăratului ca „episcop al celor din afară” și autoritatea politică, în general. De aici se ivește, pe cale de consecință, pericolul ca în Răsărit, după comunism, pe fondul unei dorințe avide de asimilare a valorilor democrației occidentale, statul să înceapă, în numele corectitudinii politice, să limiteze libertățile religioase ale Bisericii, fără ca aceasta să reacționeze viguros.

  1. Statul ca instrument al lui Dumnezeu de conducere a treburilor publice (Romani 13:1-7)

După ce am constatat că în Răsăritul creștin, din cauza continuării unei tradiții ce sacraliza puterea politică, Biserica a fost mai tot timpul redusă la poziția de servitoare a acestei puteri, ne întoarcem acum la învățătura Noului Testament, pentru a reliefa însemnătatea pe care o are aici libertatea religioasă în dinamica relației Biserică-stat.

Epistola către Romani a fost scrisă de apostolul Pavel în jurul anului 57, în orașul Corint. Textul pe care-l vom lua în discuție a fost produs, deci, înainte ca Nero să decreteze prima persecuție oficială împotriva creștinilor din Roma (anul 64). Așa se explică faptul că atitudinea scriitorului sacru față de puterea imperială este una conciliantă, chiar dacă, sporadic, mai apăreau anumite fricțiuni între autoritățile suspicioase și creștini, fricțiuni care au determinat, probabil, și eschivarea acestora din urmă de la plata impozitelor.

Îndemnul apostolic al scriitorului sacru, ca destinatarii săi să respecte autoritățile civile și să-și plătească dările, are la bază un temei teologic: orice autoritate politică este rânduită de Dumnezeu, de aceea dregătorii devin agenți ai ordinii stabilite de Dumnezeu (Rom. 13:1), cărora li se datorează supunere. De aceea, nesupunerea atrage după sine judecata, prin care trebuie înțeleasă pedeapsa autorităților, nu judecata eshatologică (v. 2). Teama de autorități este una justificată, deoarece ele îi pedepsesc doar pe făcătorii de rele, pe când cei ce fac binele sunt lăudați (v. 3). În v. 4-6 se precizează de trei ori că dregătorul (sau autoritatea politică, în general) este „slujitorul” lui Dumnezeu. Pentru aceasta sunt folosiți doi termeni din sfera conceptuală a slujirii: diakonos în v. 4 (două ocurențe) și leitourgos în v. 6.

Așadar, dregătorului, ca reprezentant al dreptății lui Dumnezeu, i se datorează și cinste. Însă nu trebuie nicio clipă omis faptul că textul este produs de scriitorul sacru în condiții normale, când supunerea față de autorități nu afecta loialitatea creștinilor față de Hristos. Apostolul Pavel postulează că într-un asemenea climat politicul trebuie să acționeze în numele Proniei divine, corectând mereu deviațiile provocate de libertatea umană înțeleasă și exercitată defectuos.

  1. Statul ca oponent al lui Dumnezeu în Apocalipsa lui Ioan

Apocalipsa lui Ioan este cea mai târzie scriere a Noului Testament, datată în unanimitate de cercetători în timpul domniei lui Domițian (81-96). Spre deosebire de textele abordate anterior, Apocalipsa a apărut în contextul unei înverșunate persecuții anticreștine (vezi Apoc. 1:9). În aceste condiții, atitudinea scriitorului inspirat față de Imperiul Roman este total diferită de cea pe care o avusese apostolul Pavel. În Apocalipsa 13, puterea politică este portretizată ca o fiară, iar autorul inspirat folosește numeroase imagini sinistre, dar sugestive pentru a descrie războiul crâncen purtat de Imperiu împotriva Bisericii.

Fiara ce apare în viziunea profetului Ioan ieșea din mare (Apoc. 13:1). În culturile semite, apele învolburate erau manifestări ale haosului primar potrivnic ordinii naturale instaurate de divinitate prin creație. Prin urmare, fiara care, în viziunea profetului, se ridica din mare reprezintă o putere ostilă Împărăției lui Dumnezeu. Multitudinea capetelor și a coarnelor încoronate semnifică faptul că nu este vorba despre o persoană anume, ci despre puterea imperială, în general. Numele de hulă înscrise pe capetele ei reprezintă zeificarea împăraților romani de către popor și pretenția Romei de a înlocui Pronia divină în existența societății umane. Asemănările cu leopardul, ursul și leul (v. 2) sugerează cruzimea puterii de stat în relația ei cu Biserica. I s-a îngăduit de către Dumnezeu „să facă război cu sfinții și să-i biruiască” (v. 7), ceea ce înseamnă că mulți dintre aceștia L-au onorat pe Hristos prin martiriu. Cu toate acestea, victoria finală Îi aparține lui Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Împăratul nebiruit, care va domni pentru eternitate împreună cu sfinții ce I-au rămas credincioși (19:20).

După cum am putut observa, atitudinea inspirată a profetului Ioan față de autoritatea politică este total diferită de a scriitorilor neotestamentari mai timpurii. Imperiul devine în Apocalipsa oponentul Împărăției lui Dumnezeu. Aceasta pentru că statul încetase să-i mai acorde Bisericii libertatea de care se bucurase până la izbucnirea persecuțiilor (anul 64). În Apocalipsa găsim un stat care își depășește limitele și care, prin cultul împăratului, reclamă ceea ce I se cuvine doar lui Dumnezeu – încredere și loialitate depline.

  1. Însemnătatea libertății religioase în prezent

În aceste condiții, pe de o parte autoritatea politică trebuie să înțeleagă că democrația nu este consolidată în absența religiei creștine. Tocqueville, gânditorul democrației moderne, observa încă din sec. XIX că în Statele Unite ale Americii, direct sau indirect, religia învăța arta de a fi liber. Dar, paradoxal, religia favorizează libertatea prin însuși faptul că o limitează prin principii morale, astfel încât să nu se ajungă la individualism și abuzuri. În transpunere vechi-testamentară, Biserica trebuie să fie profetul care îi atrage atenția autorității politice asupra derapajelor sau abuzurilor de care se face vinovată. Politicul autonom, fără conștiința Providenței, se mișcă întotdeauna într-o sferă idolatră, în care creaturile joacă periculoase roluri divine.

Apoi, dacă e adevărat că nicio comunitate nu poate trăi fără repere atemporale, atunci creștinismul este cel care îi poate asigura societății acel contact cu transcendența, care să-i genereze o viziune integratoare. Este adevărat că Biserica nu are capacitatea intrinsecă de a acționa ca liant decisiv al societății umane, însă ea este receptacolul purtător al unei energii spirituale, dobândită prin comuniunea tainică cu Sfânta Treime, energie care lucrează restaurator asupra omului și a comunității. Isus Hristos, Domnul ei, și-a asumat față de rasa umană – prin întrupare, cruce și înviere – oficiul terapeutic prin care remediază fracturile de orice natură, produse de tragedia păcatului originar.

Dar, în situația în care statul, prin evoluția procesului legislativ și în numele corectitudinii politice, îi limitează Bisericii libertatea moral-religioasă, aceasta va găsi tot mai greu posibilitățile de a-și exercita vocația, iar statul (sau orice altă unitate socială) se transformă într-un oponent al Împărăției lui Dumnezeu. Prin garantarea libertății religioase nu înțelegem cauționarea unor tendințe și reflexe mentale premoderne, cum ar fi atitudinea ostilă față de sistemul democratic, demonizarea postmodernității, tentativele de omogenizare exterioară sau gândirea ecleziologică exclusivistă. Ne referim, în schimb, la libertatea de a trăi, chiar și confesionalizat, în acord cu „marele cod” biblic, veritabilul ADN al credinței creștine din toate epocile și de pe toate meridianele.

Pentru un echilibru politic optim, influența creștinismului trebuie să fie una indirectă, deoarece Biserica și puterile publice trebuie să rămână separate. Religia se sprijină pe veșnicie, iar politica pe efemer. Când religia își găsește resursele în transcendent, ea sfidează timpul. Dacă se aliază cu politica, atunci urmează soarta acesteia și devine fragilă. Prin alianța pernicioasă cu politica trebuie înțeleasă situația în care Biserica folosește puterea seculară pentru a-și justifica ingerințele în sfera politică și civică, iar statul își rezervă dreptul de a interveni în sistemul ei etico-axiologic. Din acest punct de vedere, Biserica și statul trebuie să rămână separate. Democrația creștină, de exemplu, are o relație specială cu bisericile, dar nu este ramura politică a acestora. O asemenea separare, însă, nu exclude orice formă de conlucrare a celor două părți, astfel încât ele să contribuie împreună la binele public.

source

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close Search Window