Informare|

De la „nu mai are nicio șansă” la „nu mai are nimic”

Numele meu este Daniel Ispas. Sunt pastor la Biserica Penticostală „Betania” din Cărand (județul Arad), şi vreau să mărturisesc o experiență deosebită care s-a petrecut cu copilul meu, pe când avea 8 ani, în anul 1991. La ora actuală el este un slujitor al Domnului, dar aceasta se datorează în întregime harului lui Dumnezeu.

Într-o zi, băiatul nostru s-a dus cu fetele la magazinul în sat să facă niște cumpărături și le-a ieșit în față un om care suferea de o boală psihică și era cunoscut în sat ca fiind „nebun”. Acesta l-a întrebat pe băiat: „Al cui ești?” Băiatul i-a spus din ce familie vine, la care omul i-a spus direct: „Eu te omor astăzi pe tine!” și a început să îl atace cu sălbăticie.

Prima dată l-a lovit peste față cu coada de la un topor și i-a rupt mandibula. Pe urmă l-a apucat de picioare și l-a izbit de asfalt, exact cum ai da cu o bucată de lemn, l-a izbit de două ori. Probabil că dacă îl mai izbea încă o dată, l-ar fi omorât.

Fetele au început să țipe cu putere și atunci a intervenit un vecin, care a ieșit din curte și, la vederea sa, omul nebun a fugit. Am fost anunțați de îndată și l-am dus pe copil la spitalul de urgență din Arad. Medicii, după ce l-au preluat și l-au consultat, au zis: „Nicio șansă nu are!” Doi oftalmologi care i-au făcut investigații i-au spus soției mele: „Ne pare foarte rău, dar copilul ăsta nu o să mai vadă niciodată. Ochii lui sunt distruși!”

Am fost foarte afectați de cele auzite și am început să ne rugăm pentru el. În vremea respectivă era în vizită în zona noastră o femeie misionară de culoare din Anglia, care vizitase familia noastră de mai multe ori. Am sunat-o și i-am spus „Soră Dona, uite ce s-a întâmplat…!” Imediat mi-a spus: „Acum o să merg la spital, în clipa asta!” S-a dus la spital și împreună cu ea au s-au mai dus un grup de credincioși englezi, vreo șaisprezece, care erau atunci veniți cu ajutoare umanitare în România. S-au dus la spital și acolo, în salonul copilului, erau prezenți mai mulți medici din spital, directorul și alte persoane care se ocupau de caz.

Frații aceia au început să se roage pentru copil și, în timp ce se rugau, Dona a strigat: „Daniel poate să vadă!”

Nevasta mea, în inima ei, și-a zis: „Nu se poate, pentru că medicii mi-au spus că ochii lui sunt distruși. Nu are cum să mai vadă!”

În momentul următor l-a întrebat pe băiat „Dani, poți să ne spui cine te ține de mână?” Și el a răspuns: „Este Dona, lângă mine”. Atunci nevasta mea s-a gândit că, probabil, i-a recunoscut vocea Donei, și i-a dat o jucărie mică, care era vopsită cu puncte și cu liniuțe colorate, și l-a întrebat: „Ce am în mână?” Daniel i-a răspuns: „O mașină!”, continuând apoi cu descrierea culorii mașinii, fiecare linie și fiecare punct în parte.

Copilul a fost vindecat în momentul acela! Spre seară, frații au revenit la spital ca să continue rugăciunea, pentru că picioarele băiatului fuseseră răsucite în spate – labele de la picioare erau orientate în spate! Cu credință, frații și-au pus mâinile peste picioarele lui și s-au rugat. La finalul rugăciunii, când au dat pătura la o parte de pe picioarele băiatului, picioarele lui erau puse la loc!
Astăzi, Daniel are 40 de ani, este căsătorit cu o soră din Anglia, au doi copii și locuiesc aici, în România. Este un copil binecuvântat, care s-a pus în slujba Domnului și Îi mulțumim Domnului pentru El. Minunate sunt lucrările Domnului!

source

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close Search Window