Termenul de misiune holistică reprezintă mai mult decât simpla predicare a Evangheliei; el se referă la grija față de aproapele nostru ca întreg, trup, suflet și duh. Aceasta reprezintă esența eforturilor misionare și modul în care bisericile s-au angajat în misiunea globală. Misiunea holistică aduce împreună aspectul evanghelizării și preocuparea pentru nevoile sociale. Cheia constă în înțelegerea modului în care putem să îmbinăm aceste două abordări ca biserică, astfel încât să conducă la transformarea persoanei atât pe plan fizic, cât și emoțional și spiritual.
Vestea Bună a lui Isus privește Împărăția lui Dumnezeu și posibilitatea unei relații personale cu El pentru fiecare om care crede în numele Său. Suntem chemați nu doar să trăim această Veste Bună, ci să o proclamăm și să o ducem în lume prin fapte și cuvinte. Isus nu doar că a predicat și a vindecat, ci a și construit relații autentice cu cei din jur, în special cu cei marginalizați și nevoiași. Toate acestea fac parte din aceeași unitate indivizibilă a Veștii Bune, la fel ca două fețe ale aceleiași monede.
Mulți dintre noi au suferit nedreptăți, lipsuri și acces limitat la oportunități. În viață ne confruntăm adesea cu inegalități și dificultăți, iar uneori ne întrebăm ce plan are Dumnezeu când ne trece prin ele. Cu toate acestea, cunoaștem că El îi iubește pe toți oamenii și că Biserica este chemată să fie o forță de schimbare și de iubire în lume. Iar când Evanghelia este propovăduită, rezultatele nu întârzie să apară. Astăzi vedem o creștere a bisericilor indigene în multe părți ale lumii, ceea ce ne dă speranță că mandatul de a vesti Evanghelia și de a aduce Împărăția lui Dumnezeu este în derulare (Luca 9:2).
Vă invit să ne gândim la momentele în care am avut ocazia să ne conectăm cu realitățile profunde ale celor din jur, mai ales când am interacționat cu persoanele vulnerabile din comunitatea noastră. Adesea, biserica s-a concentrat în principal pe transmiterea mesajului evanghelic, ignorând celelalte nevoi importante și complexe ale ființei umane, transmițând astfel o Evanghelie incompletă sau detașată de realitatea prin care trecea omul.
Pentru mine, prima întâlnire personală marcantă cu această realitate a fost prin povestea soțului meu, George. La vârsta de doar 19 ani a căutat azil politic în Belgia și a trăit acolo timp de 6 luni, ajungând să doarmă pe străzi, să sufere de foame și să treacă prin greutăți greu de imaginat. El îmi amintește cu emoție cum, în timpul acelei perioade dificile, o biserică locală l-a invitat pe el și pe câțiva prieteni din cercul său social la slujbele lor, oferindu-le chiar și transport până acolo. Stând pe bancă, privind în jur, singurul lui gând era: „Dacă acești oameni ar fi fost cu adevărat creștini, cred că m-ar fi invitat să dorm măcar aici, pe această podea curată.” Pentru el, atunci, cuvintele predicii nu erau suficiente. Nevoile urgente din viața sa stăteau în calea mesajului.
O altă întâlnire memorabilă de acest fel a fost cu Aziz, un domn din Iran, refugiat în Grecia, într-o tabără de refugiați. Acolo, în mijlocul sărăciei și a incertitudinii, mi-a împărtășit povestea sa de convertire la creștinism. A fost profund mișcat de un gest simplu al unui voluntar creștin care, văzând un alt refugiat fără încălțăminte în timp ce aștepta la rând pentru un pachet de mâncare, i-a oferit propria pereche de încălțăminte. Acest act de generozitate și dragoste necondiționată l-a determinat să caute mai mult și astfel a descoperit iubirea și bunătatea lui Dumnezeu.
Un exemplu mai recent cu care m-am întâlnit a fost în Niger, loc în care Dumnezeu ne-a chemat să slujim acum 6 ani, într-un spital misionar pentru copii cu dizabilități. Aici am avut privilegiul să ascultăm povestea Suebei, o pacientă adolescentă, venită dintr-un sat izolat și sărac. Ea a crescut cu stigma și respingerea comunității din cauza dizabilității sale. Cu toate acestea, în timpul tratamentului ei la spital și a tuturor activităților la care a luat parte, a început să înțeleagă că este prețioasă și iubită de Dumnezeu așa cum este. Mărturisindu-și credința, a spus cu încredere: „Nu-mi este rușine să le spun celor din sat că am devenit creștină, pentru că doar creștinilor le-a păsat de mine și m-au ajutat cu adevărat.”
Fiecare poveste relatată ne arată importanța de a fi mâinile și picioarele prin care Hristos să lucreze în lumea aceasta. Este nevoie de mai mult decât simpla predicare a Cuvântului; este nevoie să trăim și să arătăm dragostea lui Isus prin fapte concrete.
Închei aceste gânduri amintind cuvintele înțelepte ale lui Francisc de Assisi: „Întotdeauna să predicați Evanghelia, și, dacă este necesar, folosiți și cuvintele.” Să fim o binecuvântare în viața celor din jurul nostru și să răspândim lumina și iubirea lui Dumnezeu în fiecare zi!
