Informare|

Partea I: Relația dintre credință și rațiune

Abrudan Sergiu-Lucian Biserica „Eben-Ezer”, Sălard De-a lungul istoriei sale, creștinismul s-a confruntat cu numeroase provocări . Acestea s-au manifestat fie prin multele învățături eretice care se strecurau în bisericile din creștinismul timpuriu, fie printr-o persecuție energică și bine organizată din partea statului, fie prin corupția, abuzul de putere și dezbinările de care a avut parte creștinismul odată ce a devenit religie de stat. Pe acestea și multe altele, creștinii au fost nevoiți să le înfrunte și să le opună rezistență de-a lungul secolelor.

În perioada contemporană, o provocare căreia creștinii trebuie să îi facă față este secularizarea, transformarea (uneori radicală) societății, în sensul îndepărtării de valorile creștine. Odată cu aceasta, criticile și batjocura împotriva creștinismului s-au înmulțit foarte mult. Iar una dintre obiecțiile pe care criticii creștinismului le ridică împotriva credincioșilor este aceea că acestora li se cere o credință oarbă, una care nu ține cont de dovezi și care este, în esență, anti-științifică. În răspunsul apologeticii creștine la această obiecție este necesar să analizăm, mai întâi, raportul dintre rațiune și credință, iar apoi să prezentăm câteva argumente în favoarea raționalității creștinismului.

În articolul de față ne vom ocupa de primul aspect, urmând ca într-un ar ticol ulterior să propunem câteva astfel de argumente în favoarea adevărului că creștinismul este o credință bazată pe dovezi. Relația dintre rațiune și credință este imaginată, foarte adesea, ca fiind una antagonică, deoarece se presupune că, odată cu prețuirea rațiunii, credința va fi izgonită din sufletul unui om. Însă această presupunere este foarte greșită, fiindcă nu există o reală contradicție între cele două. Filozoful Jean-Luc Marion consideră că separarea dintre rațiune și credință este un artificiu inacceptabil, deoarece credința nu se pierde odată cu venirea rațiunii, ci odată cu lipsa ei (Marion 2014: 5). În momentul în care rațiunea ignoră unele dintre cele mai importante întrebări pe care le-ar putea avea un om – Cine suntem? De ce existăm? – credința omului este afectată. Așadar, nu prea multa rațiune este dăunătoare pentru credință, ci prea puțina rațiune este dăunătoare.

Același lucru se poate spune și despre credință. În momentul când se renunță prea ușor la credință, și la sfera pe care ea o deschide, cea a Revelației, rațiunea omului este afectată. Pierzându-și
credința, omul își pierde din rațiune (Marion 2014: 6). Prin urmare, relația dintre rațiune și credință nu este una de contradicție, ci de complementaritate, fiindcă cele două se susțin reciproc. Ele
răspund la două întrebări diferite atunci când se raportează la lucrurile existente. Rațiunea se folosește de domeniul calculelor și al analizelor pentru a răspunde la întrebarea „Ce este?”, în timp ce credința se folosește de domeniul Revelației pentru a răspunde la întrebarea „De ce este?” Pentru a înțelege mai bine cum funcționează credința și rațiunea și care este relația de complementaritate dintre ele, ne vom folosi de un exemplu fictiv. Să ne imaginăm că un om ar intra într-o pădure mare și necunoscută pentru a o explora. În expediția lui el află multe poteci interesante, descoperă
izvoare curate și realizează multe fotografii impresionante. Însă descoperirea cea mai uluitoare pentru el este faptul că găsește o casă frumoasă și locuibilă în mijlocul unei păduri atât de mari. El observă că locuința este bine construită, are o fundație de piatră mai mult decât stabilă, are un acoperiș din lemn bine așezat și geamuri mari, făcute dintr-un material extrem de transparent. Cercetașul nostru nu poate rezista tentației și intră în casă, pentru a cunoaște autorul acestei minunății. După ce intră sfios, el observă că în casă este liniște – cel mai probabil proprietarul era plecat pentru câteva momente. Însă curiozitatea îl poartă mai departe prin casă și el observă focul care arde încetișor în șemineu, mâncarea de pe masă din care s-a mâncat și din care a mai rămas, dar și camerele care sunt atât de bine aranjate, dotate cu niște paturi foarte comode și cu cearșafuri foarte moi. Prin urmare, exploratorul se gândește serios la siguranța și confortul pe care l-ar putea avea în acest loc, dacă i s-ar permite să înnopteze acolo. Așa că el este dornic să-l cunoască refugiu pentru a afla mai multe despre viața lui și despre modul cum a construit o casă uimitoare
în mijlocul acestei păduri. Prin acest exercițiu de imaginație putem înțelege mai bine funcția rațiunii și funcția credinței. Întrucât răspunde la întrebarea „Ce este?”, rațiunea poate doar să analizeze și să descrie materialele din care s-a făcut casa sau cum este ea aranjată. Răspunzând la întrebarea „De ce este?”, credința îl determină pe cercetaș să-l cunoască pe autorul locului și să afle scopul pentru care există casa. Oare este irațional ca cercetașul să aibă credința că locul acela are un scop, de aceea are și un autor, chiar dacă nu l-a întâlnit încă? Sau tocmai rațiunea îl
îndeamnă spre credință? Astfel, înțelegem că între rațiune și credință există o bună relație de complementaritate. Însă cum se face că există atât de mul te persoane care condamnă credința și o
consideră drept o piedică în calea rațiunii? F.M. Dostoievski descria atitudinea îndărătnică a celui care nu vrea să creadă astfel: „un spirit cu adevărat realist […] va găsi orișicând în sufletul său tăria și însușirile necesare să nu creadă în minuni, iar în cazul în care minunea i s-ar impune ca un fapt incontestabil, mai curând se va îndoi de propriile lui simțuri, decât s-o admită ca atare. Iar dacă, totuși, o va admite, atunci o va accepta numai ca pe un fapt natural, despre care n-a avut prilejul să ia cunoștință până atunci” (Dostoievski 2016: 32).

Inamicul credinței nu este rațiunea, ci prejudecata și încăpățânarea. Ca dovadă, putem da afirmația renumitului chimist britanic Peter Atkins, într-o dezbatere cu privire la creștinism și știință, pe care a avut-o cu profesorul (creștin) John Lennox. Când a fost întrebat care este dovada care l-ar putea convinge să treacă de la ateism la creștinism, Atkins a răspuns că nu consideră că există o astfel de dovadă. El a continuat spunând că și chiar dacă s-ar fi aflat la piciorul crucii și ar fi văzut învierea cu ochii săi, mai degrabă ar fi pus acest lucru pe seama unei halucinații, decât să recunoască învierea lui Isus ca pe un fapt real. Jean-Luc Marion avea dreptate atunci când spunea că opusul credinței nu constă atât în îndoială sau neîncredere, ci în credința deficitară, iar contrariul raționalității nu este credința, ci ideologia (Marion 2014: 7). Așadar, conflictul real nu este între rațiune și credință, sau între știință și credință. Ceea ce afectează în sens negativ atât
rațiunea, cât și credința, este ideologia.

Bibliografie: Dostoievski, Feodor Mihailovici, Frații Karamazov, București, Art,2016;

Marion, Jean-Luc, Despre raționalitatea Revelației și iraționalitatea credincioșilor, Sibiu, Deisis, 2014.

Recomandare de lectură suplimentară: John Lennox, Poate știința explica totul?, Arad, Newordpress, 2021.

source

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close Search Window