Antidotul paulin la pericolul insidios al cultului personalității
În articolul de față vom analiza segmentul de text care încheie primele trei capitole din 1 Corinteni. Fiindcă suntem la finalul unei macrosecțiuni, se impun câteva observați i recapitulative. În 1 Corinteni 1-3 Apostolul diagnostichează problemele bisericii din Corint și formulează un răspuns amplu în care, pe de o parte, demantelează gândirea carnală a corintenilor și, pe de altă parte, pune în loc o perspectivă corectă și sănătoasă.
În 3:21 autorul sacru reintroduce verbul kaucháomai „a se lăuda”, pe care l-a folosit deja în primul capitol, într-o secțiune menită să tempereze pretenți i le exagerate ale corintenilor. În acel context, Pavel îndrepta reflectorul asupra întregii comunității, subliniind faptul că Dumnezeu lucrează „așa încât să nu se laude nimeni înaintea lui Dumnezeu” (1:29). Aici, în cap. 3, Apostolul țintește în mod precis o anumită problemă: „laserul” lui spiritual va opera cu mare precizie tumoarea pe care a radiografiat-o încă din 1:12 și care își găsește expresia concretă în declarații precum „Eu sunt al lui Pavel, Eu sunt al lui Apolo” etc. În mod notabil, îndemnul din 1:31 – „Cine se laudă să se laude în Domnul” (Ier. 9:23) – are un corespondent tematic în 3:21: „Nimeni să nu se laude cu oamenii” (s.n.). Putem desluși înțelesul acestui îndemn cu ajutorul următoarelor parafraze: Nimeni să nu se împăuneze cu oamenii. Nimeni să nu-i folosească pe oameni pentru a-și crea o altă identitate decât cea care își are sursa „în Hristos”. Nimeni să nu se ralieze în jurul oamenilor pentru a crea partide și bisericuțe care sparg unitatea trupului lui Hristos și generează tensiuni.
Prin îndemnul din 3:21, Pavel se opune unui impus al naturii umane, anume tendi n ța oamenilor de a se polariza în jurul unui lider cu influență. De la o epocă la alta, manifestările concrete ale acestui impuls pot lua forme diferite, dar esența lui rămâne aceeași. Bunăoară, societatea greco-romană, în care propovăduia Pavel mesajul Evangheliei, era împărțită în numeroase grupuri sociale conduse de un „patron” care le oferea „clienților” diferite grade de protecție politică, socială și economică, primind la schimb loialitate deplină. Dacă ne imaginăm că lucrurile s-au schimbat substanțial în epoca modernă, e suficient să ne uităm fie și numai la mediul politic, pentru a descoperi că oamenii se raliază, instinctual și mimetic, în jurul unor figuri influente și carismatice, exact în maniera pe care o întâlnim în Roma antică. Fiindcă niciun grup uman nu este scutit de influența vătămătoare a instinctului care duce la apariția „cultului personalității”, această maladie insidioasă a început să-și facă simțite efectele și în biserica din Corint, între credincioșii care, în loc să-și axeze identitatea pe Hristos și pe valorile Sale, își fundamentau identitatea religioasă pe sentimentul că „aparțin” unei personalități influente (Pavel, Apolo, Petru). Fiindcă prin „cultul personalității” putem înțelege multe lucruri, mă voi limita la a spune că în context religios acest fenomen apare atunci când relația dintre lideri și credincioși nu este mediată exclusiv de Hristos, ci are la bază calitățile și înzestrările liderului, față de care adepții își suspendă orice reflex critic, pe care îl urmează în mod exclusiv și pe care, în formele cele mai stridente ale fenomenului, îl instalează în postura de guru. În mod evident, cultul personalității nu își poate face apariția fără un cerc de fideli care întrețin puterea liderului și care îi cultivă acestuia sentimentul că respectivul este de neînlocuit. Astfel de mentalități erau la ordinea zilei în societatea greco-romană a primului secol, iar Pavel trebuie să se fi lovit de ele în numeroase rânduri. Pentru a împiedica biserica din Corint să recadă într-o logică păgână, Apostolul așază statutul slujitorilor pe niște considerente noi, dându-se pe sine și pe Apolo ca exemple. El și Apolo sunt colaboratori care se completează reciproc în realizarea unei munci pentru care vor fi evaluați și răsplătiți în ziua judecății finale. Interdependența slujitorilor, prezentată de Pavel în 3:5-9, zădărnicește întrebări de tipul „Cine este mai important?” Cultul personalității este criticat și pe paginile Evangheliilor, în toate acele episoade care arată preocuparea cărturarilor (sau a ucenicilor) față de ranguri și poziții de influență (Mat. 18:1; 20:21; 23:7). De altfel, nu este cruțat nici „decanul de vârstă” al apostolilor, al cărui derapaj grav, petrecut în Ghetsimani, este descris în toate cele patru Evanghelii. Pentru a combate acest tip de gândire eminamente umană (katà ánthrōpon 3:3), Apostolul Pavel le reamintește corintenilor că personalitățile în jurul cărora s-au polarizat (Pavel, Apolo, Chifa) sunt de fapt daruri ale lui Dumnezeu oferite întregii comunități: „toate sunt ale voastre”. Schimbarea de optică cerută de Pavel este radicală. Celor care spun „Eu sunt al lui Pavel”, Apostolul le răspunde: „Nu tu ești al lui Pavel, ci Pavel este al tău!” Celor care și-au fixat privirea asupra unui singur slujitor, Apostolul le lărgește orizontul spiritual îndreptându-le atenția spre toate binecuvântările dăruite de Dumnezeu bisericii. Pentru Apostolul folosește de două ori secvența pánta hymõn „toate sunt ale voastre” (v. 21 și 22). De altfel, Apostolul recurge la cel mai larg cadru posibil, folosind termenul kósmos, care în context se referă nu la lume, ci la universul creat, văzut în termenii cei mai buni posibili (lume ca operă a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu o susține, în care se oglindește cu bucurie și pe care o găsește bună; vezi Gen. 1:31).
Secvența „fie viața, fie moartea” (v. 22) este surprinzătoare, fiindcă ne-am aștepta ca lista de daruri pentru creștini să includă numai „beneficii”. Că un credincios primește de la Dumnezeu „viață” este un truism. Dar ce sens are afirmația că și „moartea” este între lucrurile rânduite de Dumnezeu pentru noi? Deși Apostolul nu dezvoltă ideea, este evident că el folosește o hendiadă: „viața și moartea” sunt cei doi poli între care este cuprinsă experiența umană în totalitatea ei. Pavel are probabil în vedere providența divină în virtutea căreia credinciosul este în permanență sub privegherea lui Dumnezeu. „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, și, dacă murim, pentru Domnul murim” (Rom. 14:8). Ideea este recurentă în epistolele pauline (vezi 1 Tes. 5:10; Fil. 1:20). Cea mai amplă ilustrare a „dialecticii” care
guvernează existența creștină trăită între acești doi poli (viața și moartea) se găsește în 2 Cor. 4-5. Selectez doar un verset din lunga listă de mărturii posibile: cei vii sunt în permanență dați morții din pricina lui Isus, rezultatul fiind că viața lui Isus se manifestă în trupul lor muritor (2Cor. 4:11). Așadar, fie că e vorba de personalități influente, fie că e vorba de realitatea mai largă, prezentă sau viitoare, toate le sunt dăruite credincioșilor, care Îi aparțin lui Hristos.
